eriplul nostru continuă, orice-ar fi, căci nu numai se transformă, dar materia câteodată se creează, creşte din structuri mai mici în structuri mai mari. Matilda, poreclită Mauda de prietenii din lumea şarfelor, mi-a făcut un ceai bun de dimineaţă, după ce a deschis, ca să fie ea prima trează şi nu eu, uşa şi storurile camerei unde m-a trimis să dorm. Au fost doar câteva ore de somn şi încă pe-atâtea de palavre înaintea lor, petrecute cu pernele în braţe, când eu, când ea, în lipsa altor gesturi. Ea a stat pe pat şi eu am stat înaintea lui şi eram în pijamalele de la ea. M-a trimis, într-un final, în altă cameră. Cu toatele, am păcălit-o de dimineaţă şi a crezut.
     Ştiu că la film se dau exerciţii la admitere, astfel: iată o poză, construiţi povestea a ce s-a petrecut în alte presupuse poze, mai devreme şi apoi, în continuarea ei. În acest fel, pot să explic pe scurt istoria onestă a Pământului şi a celor de pe (sau, mai nou, de sub) el. Materia dintr-însul se remodelează ca o plastilină în apă călduţă, se mai ia şi pe degete, dar pe alocuri creşte ca un copil. Spun că eu fac o poză Soarelui, Pământului la începutul vieţii şi încă la una la sfârşit. Dincolo de fazele şi ciclicităţile sub- sau supra-anuale, mă tem că, oricât de lung am trăit, cele două poze cochetează amarnic. Musculiţele de oţet specializate pe fotografie, dacă suporţi asemenea exemplu, rareori vor afla subtilităţi despre viaţa unui om, pentru că în câteva ore neexcepţionale de viaţă, omul şi-a dus la îndeplinire câteva tabieturi, vreme în care musculiţa a râs, a cântat şi-a tăcut. Cu greu o să ţin eu minte la bătrâneţe de datoria stabilită în copilărie, darămite să pun bază pe inventarea unei „tradiţii”! Cum să ştii dacă bolovanul e mai mare decât în tinereţile bunicului şi cum o să ai siguranţa că nepoţii răzgâiaţi or să se uite vreodată pe notiţele din tinereţea ta, ca apoi să pornească un studiu comparativ? Şi dacă nu ai, în fapt, decât o poză valabilă – apropierea de context a celei de-a doua e imediat pusă la îndoială – chemi un istoric, un scenarist şi-l rogi să-ţi povestească la culcare, aşa cum nădăjduiesc că-ţi povestesc eu acum.
     Atunci trag concluzia – şi nici asta nu e prima dată – că istoria şi holbatul la cer în aşteptarea perei mălăieţe dintr-o epocă viitoare sunt nişte numere de telefon cu prefix prea lung pentru drumul de la agendă la aparat. Te mulţumeşti, însă, şi cu cinci cifre de familie, iar acolo unde mama nu mai ţine minte cum o chema pe străbunica ei, o presupunere consolatoare e de preferat.
     Atunci s-a tras Mauda mai aproape şi mai jovial de marginea patului, dar a căzut repede în coate. Gestul mi-a încleştat măselele şi aveam chef să-i muşc din picioare. Până la capătul conversaţiei, a trebuit să strâng din aceleaşi măsele şi să-mi reamintesc că, de sub pălăria omului nepasionat, aveam să întorc toată noaptea la Matilda împotriva mea şi să mă ruşinez.
     Când am ieşit pe poartă, aveam gust de dimineaţă în gură, de luni dimineaţă în gură şi uitasem să-i spun despre numerele, nu crescătoare, nici descrescătoare, ci necrescătoare. Că nu scriu în ordine la cartea mea, ceea ce n-ar trebui s-o mire.

     Audiţie:
     Artemiev, Eduard – faţa a doua de la Solaris. Electronic Music Experiment Studio Ensemble (LP, 1972) sau (fragment) Listen to Bach/The Earth (de pe CD-ul Solaris, The Mirror, Stalker, 1990).