tât amar de timp a trecut de la gândul iniţial şi pân-a-l pune-n scris, încât azi îl vedem şi nu e. Nu-nseamnă că am resuscitat, din orgoliu, o idee moartă sau alta în care nu mai cred, ci că am citit corect numele şi intenţia cântecului lui Timo Maas*: “First day”, iar nu “First time”. Eram gata să prealaud conceptul, destul de rezonant şi cuprinzător cât să dea naştere unei filosofii pop mai tari decât veşnica situaţie în care se-ntâlnesc pe stradă el şi ea, foşti colegi de şcoală şi se-ntreabă din senin: da’ care-o fi sensul vieţii? Să aflu-n versurile cântecului un discurs minimalist despre iniţiere, despre prima ocazie ca declanşator al numărătorii inverse – iată ce visam eu.
     Când colo, adevăratul cântec îşi anunţă de la bun început închiderea şi ideea lui „multe intrări, dar nicio ieşire”. La fel sugerează şi sfârşitul videoclipului, când o vedem pe fată cum răzbate printr-un coridor (de altfel, mascat de lumina abundentă) care pare a da în puterea zilei de-afară. Când colo, ca într-un palindrom am revenit în aceeaşi hală de cărămidă gri, cu aceleaşi măşti menite-a sugera un mic infern pământesc. Ceea ce schimbă cu totul conotaţiile cântecului şi poate părea pesimism unora, optimism altora (i.e. e abia prima zi, mai sunt atâtea). Pentru cei atraşi de activităţile şi meseriile apărute în videoclip (e prima oară când nu despart melodia de vizual, fiindcă în mod evident ele se condiţionează şi completează reciproc), asemenea „infern” îmbie; viziunea cântecului se reduce la o problemă de gust, în cele din urmă, sau la bătrânul screensaver din Windows ‘95 intitulat: 3D Maze.

     Vă fac pe nepregătite martori la un anacronism cum numai istoria acelor Beach Boys pare a mai fi cunoscut – simt datoria să încep cât mai degrabă „Capitolul doi”, dar nici pe nemângâiaţii Californiei nu-i voi lăsa de izbelişte. Ale cui mângâieri evocăm şi încotro s-au risipit, am să anunţ la vremea nimerită.
     Ne priveşte Istoria şi de dragul ei, admit mecanismul care m-a condus către mesagerii surfing: în paginile trecute, am pomenit în nemeritat de puţine cuvinte pe englezii PULP. Prin urmare, plănuiam o meditaţie generată de roadele lor şi, în timp ce desfăşuram versurile pe dinaintea ochilor, m-a şocat asemănarea, ba chiar subordonarea care se petrece între temele lor predilecte şi unele subiecte ale Beach Boys. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus “First day”, aripă generoasă sub care se cuprind cântece ale iubirii dedate simţului realităţii, capabile de retrospecţie.
     Nici pe departe nu se pot face acuzate de neutralizarea acidităţii simţirilor, ci se menţin şi se ascund mereu de o parte şi de alta a posturii de voyeur, aşa încât de la promisiuni irealizabile de iubire la ameninţări răzbunătoare se trece prin detaşare, “skilfully avoiding the dog turd next to the corner shop” (PULP). Tot aşa, raportul dintre mugurii de îndrăgostire neştiutoare şi iubirea matură, sperioasă şi mai puţin expansivă, e reconstruit fidel prin oricare din cele două abordări. În ce priveşte muzica, o simetrie ciudată alipeşte materialele din ‘66 şi ‘95: melodiile vechi îşi depăşeau elasticitatea nativă numai pentru a prefigura cât mai mult nou, în vreme ce PULP ai nouăzecilor jubilează cu armonii chiar mai vechi decât primele încercări ale Beach Boys. Nu e cazul – discurile bănuite de toate asemănările prezentate sunt produse de maturitate ale celor două formaţii, dacă nu cumva dintre cele mai reuşite.

     Tocmai de aceea, dezvăluim: discul PULP care s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea criticii şi a ascultătorilor a fost, cum am mai văzut, Different Class*, urmat prin interesul manifestat de public, la nu-prea-mare distanţă, de altele două – antecesorul şi succesorul (1994, respectiv ‘98), în parte variaţiuni pe aceeaşi temă, unele ca exerciţiu pregătitor pentru un album greu de zdruncinat, iar celelalte ca ecou, segue. Anacronic vorbind (dar respectând stilistica ambilor textieri – iată-mă cum sunt here today [Beach Boys], dar do you remember the first time? [PULP]), ceea a urmat înainte de Different Class a fost Pet Sounds*, cel mai studiat album al Brian Wilson & Co la vremea aceea (tras între iulie 1965 şi aprilie 1966). Textele seamănă, cu toată falia de treizeci de ani căscată între ele, doar că mijloacele abordate atrag mai multă naivitate de partea americanilor şi luciditate aproape malignă în partea Sheffield, Anglia nordică (prefer să remarcaţi mai degrabă epoca decât continentele, dacă tot vă pripiţi la concluzii – garantez că au existat şi alte cazuri când lucrurile au stat invers).
     Cu toţii se minunau, căci nicicând nu le-a mai fost dat urechilor să audă pe dânsul vorbind astfel. Într-adevăr, contrar obiceiului, am să stărui poate ceva mai mult asupra versurilor, sine quibus non. E suficient de spus că nici într-unul din cazuri, componenţa nu coincide cu marea majoritate a instrumentiştilor ce se pot auzi cântând pe disc. Atât Beach Boys, cât şi PULP (dar la fel au făcut mulţi alţii, între care ABBA, Sparks, chiar şi Beatles, pe alocuri) au folosit orchestraţii de moment, conduse de instrumentişti de studio cu care şansele de reîntâlnire au fost mici – în cazul Californiei, componenţii propriu-numiţi au lipsit din studio câtă vreme doar unul dintre ei (mintea care a coordonat, pentru mulţi ani, tot ce a fost de apreciat la formaţie – Brian Wilson) a înregistrat părţile instrumentale cu muzicieni de ocazie, pentru a fi convocaţi mai târziu, când s-au adăugat vocile. Un alt indiciu e slaba experienţă cu instrumentele ale membrilor – niciuna dintre formaţii nu s-a remarcat ca tehnică de interpretare, ci de orchestrare, unde instrumentul ajunge o culoare mai curând decât un contur. Şi totuşi, dacă poeţii Tony Asher şi Jarvis Cocker ar fi scos două mini-volume care să cuprindă versurile care au fost puse în lumină de muzică, ar fi fost nevoiţi să sfârşească la groapa comună. Atunci, singura concluzie poate fi următoarea: două coincidenţe foarte fericite de textieri, compozitori şi – nu în ultimul rând – orchestratori realizaţi, same place, same time.
     Nu poate fi acela ultimul rând, de vreme ce arhipelagul britanic a înnebunit când au sosit vrafurile de discuri Beach Boys în ţara lor, uitându-i pe Beatles pentru câteva săptămâni! Înşişi Fab Four, pare-se că au fost marcaţi; Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band* împrumută anumite influenţe venite de la albumul americanilor, iar Paul McCartney a tot insistat cum că Pet Sounds ar fi cel mai bun album din lume, de care nu se poate lipsi niciun meloman. Iar fericirea a fost la fel de mare la mijlocul nouăzecilor, când o muzică cu sunet nou, dar temelii mult mai vechi decât mergea închipuirea tinerilor pasionaţi, a explodat artificii deasupra capetelor. Muzica trâmbiţa versuri întristătoare şi din asemenea dualitate, polarizată corect, pentru măcar cinci ani a fost considerat brit-pop drept muzica viitorului. Mesajul insuportabil, însă, i-a grăbit sfârşitul, pe care se prea poate chiar să nu-l fi traversat încă. Aceeaşi confuzie deliberată – un ochi râde, altul plânge; în care să mă uit? – explică şi succesul albumului Beach Boys, dar şi reuşite ale Beatles, Pink Floyd ş.a.a.

     Ţip cât să declanşez avalanşa afectivă a nesiguranţelor Americii în pragul psihedeliei (miezul şaizecilor), folosindu-mă de ceea ce stă mai aproape de simţirea omului nostru recent, mai degrabă nouăzeci decât şaizeci, mai degrabă european decât dincolo de Atlantic. Pe numele lor mic, PULP (de altfel, interminabilul Arabacus Pulp) ne oferă două direcţii: “I didn’t know your name or what you looked like yet” (Something Changed) şi “in a moment, he’ll want to see your underwear” (Underwear), nimic altceva decât două poveşti plauzibile culese din “First Day”. În paranteză fie spus, ironia PULP e că orice cântec poate fi considerat, într-un fel excepţional, particular, o iniţiere sau răs-iniţiere (gândurile fiecărei dimineţi dintr-un cerc vicios, încât “[you’re] going out late from Monday, chuck up in the street on Sunday, you don’t want to live till Monday; you’re gonna do it all over again” – oribilul Monday Morning), cazul din urmă fiind şi un alt mod prin care citim ciclicitatea piesei lui Timo Maas. În schimb, cele două cântece pe care le-am numit mai sus ca „direcţii” nu se bucură de asemenea note distructive, ci se prezintă mai potrivite pentru evocarea primei zile, cu emoţia, curiozitatea şi speranţele de rigoare.
     Coborând în timp calea celor treizeci de ani, sesizăm că versurile Beach Boys nu au la îndemână lucrul cu detalii atât de mărunte şi făţişe! Nu o să aflăm de la ei când a vrut să o privească îmbrăcată doar în lenjerii şi, cu atât mai puţin, când a vrut fără (perspectivă atinsă până şi de curajoşii nouăzecilor cu discreţie şi oarece învăluire). La stilurile de a scrie cu care ne-au obişnuit creaţiile din ultimii ani, generalitatea “politically correct” pe care o auzim cântată aici e dezarmantă, la prima impresie. Peste versuri poţi trece, pentru că ele nu declanşează reflexul de a te-ntoarce când îţi auzi numele strigat în mulţime (detalii picante din alte creaţii, în care te recunoşti şi te miri de ce-ţi ajunge aşa dragă până şi o melodie banală). Muzica e cuminte, destul de previzibilă pentru urechile încercate de azi. Ce-a mai rămas? Să reluăm, dar cu urechile ciulite şi ochii eventual căscaţi asupra versurile găsite cu Google.

     Pentru că discul e mai vechi de vremea când am făcut noi armata, se cuvine să lămurim, în câteva cuvinte, contextul în care a fost creat.

     (vor urma, cele câteva cuvinte)

     Audiţii:
     Beach Boys, The – Selecţiuni din Pet Sounds (LP, 1966);
     Beatles, The – Selecţiuni din Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band (LP, ‘67);
     MAAS, Timo şi Molko, Brian – First Day (de pe LP-ul Pictures, 2005);
     PULP – Selecţiuni din Different Class (CD, 1995).