it, preţ de câteva rânduri, toată aprecierea pe care le-o port şi în loc vă destăinui ceva ce ştiaţi deja: în calitate de autor al prezentului blog, mai mult şterg decât adaug, motiv pentru care el creşte doar încetişor. Am să evit semnalarea unei probleme de stil, care nu şi-ar avea locul aici; în schimb, mai spun că o asemenea „strategie” de scris trebuie că ascute foarte mult pretenţiile publicului meu, care va căuta, cum se spune, numai subiecte bune.

     Pornesc la drum cu două gânduri. Două feţe dragi şi fălcoase stau la capetele vârstei omeneşti cu păr negru şi păr alb şi se fac vinovate pentru câte unul dintre gânduri. Faţa tânără m-a asigurat că unui copil nu-i place arta prea nouă, ci doar cea reprezentativă şi cât mai apropiată de obiectivarea fotografică. Compozitorul bătrâior, cu fular de pinguin petrecut peste gât îmi spune, pe de altă parte, că de câteva decade-ncoace se pregăteşte cu murmur sfinţirea ştiinţei, săvârşim suişul tehnologic cu capul plecat.
     Acesta conţine două urechi plecate. Le-am plecat şi eu înspre maşinăria de fum din care porneşte muzică nouă, de neconceput pentru un copil dintre copiii taţilor care au apreciat înregistrări cu Oistrah sau muzica lui Händel*. Ochii, lasă-i încet lâng-urechi şi ai să descoperi cum or să-ţi vină la inimă şi cap, rând pe rând, picturi şi filme savante, de un modernism tot mai accentuat. Fiindu-vă coleg în academia amorului, m-am pomenit cu o simpatie nouă pentru arta care îi răsfaţă de vreo nouăzeci de ani încoace pe îndrăgostiţii lumii. La fel de-adevărat e că lucrările cu subiecte mai străine mie au rămas la fel de seci ca înainte. Dar de-aici într-un an voi fi avut timp să cuprind mai multe subiecte şi tot fără voia mea gusturile au să mi se lărgească. Cu atât mai mult, în doi ani.
     Dacă ultimele rânduri v-au adus cu piesele de-nvăţăminte semnate SFINX*, e timpul să numim premianţii. Ei au fost atent selecţionaţi după două criterii ce au fost respectate îndeaproape pe toată durata competiţiei:
     1. Gândul le-a fost împreună cu fapta mereu;
     2. Ce au semănat, au şi adunat.
     Istoria unor asemenea manifestări omagiale, începând de la articole de presă şi culminând în triumful (măcar estetic, al) vreunei capodopere, îşi are mai văratece realizări ascunse în dosul secolelor premergătoare lui douăzeci. Să întocmesc o listă a lor ar fi un proces îndelungat şi solicitant, pentru care nu mă simt pregătit nici prin cunoştinţe, nici prin timpul pe care îl pot dedica. Mai mult, am scuza unei muncă de natură artificială şi, în consecinţă, nepotrivită cu politica de blog, când eu trag şi-aşa de timp cu scrisul şi ascuţitul creionului. Am să amintesc numai ce mi-a venit în minte în chip spontan, deci pe răspopitul Dziga Vertov, autorul de filme cu ochi holbaţi şi aparate pe măsură, mai pe scurt: Cine-ochiul. Şi Omul cu aparatul de filmat. În cazul celui din urmă, un exerciţiu de a-i elogia pe cineaşti s-a ales cu un rezultat al cărui imagine nu a fost egalată – spun unii – decât la jumătate de secol distanţă.
     M-am mai gândit la Bulevardul Amurgului, foarte asemănător cu o partidă de poker cu miză mare, unde cel cu chintă sau careu în mână se pune să facă o căsuţă dintr-însele. În film joacă somităţi ale generaţiei anterioare, se vorbeşte despre alţii asemenea, situaţiile imită incidente păţite de stelele Hollywood-ului de-odinioară; până şi numele personajele sunt colaje între cele ale unor celebrităţi. În rest, filmul e o poveste cenuşie care se vrea cu atât mai simplă – genul a primit la noi denumirea foarte nimerită de „film-medialion”.
     Bine-nţeles că nu numai creatorilor de film le-a stat mintea la astfel de recunoaşteri şi recunoştinţe; în muzică, ele s-au compus de multe ori pe baza unor algoritmi care identificau literele unui nume (celebrul B-A-C-H) sau localităţi de baştină cu notele muzicale sau elemente mai complicate de sintaxă muzicală (anumite armonii, scări muzicale). Tot în muzică, dar şi în literatură s-a practicat pastişa, cu toate că intenţiile n-au fost mereu senine. Să scrii muzică sau o proză scurtă în stilul unui mare autor, al unei epoci apuse pentru a cinsti sau – e drept – pentru a ridiculiza (a doua intenţie s-a făcut simţită mai ales de când s-a proclamat epoca post-modernă. Acum mai multă vreme, rusul Prokofiev* a fost dintre simpaticii care nu au făcut nici aşa, nici aşa, ci a „cinstit” lăsând mereu loc unor glume calde la adresa antecesorilor).

     După cum vă-nchipuiaţi, istoria gratitudinii (Noi în anul 2000*?) vine să culeagă şi modestul meu comentariu. Numai acel temut „2000”, care nu apare doar la Horia Moculescu: câte nu s-au adunat în jurul lui! Şi arta pregătită pentru marea aniversare a calendarului creştin (găsesc că încă de la finele optzecilor a început gravitaţia şi nerăbdarea faţă de eveniment) s-a simţit răspunzătoare şi provocată să imagineze ceva cât mai curajos pentru albumul de familie al umanităţii – aşadar, dragii mei, haideţi să vedem câte şi mai câte minuni făceau oamenii din preajma lui 2000! – deci, cumva pregătit pentru posterioritate. E mai bine de-aici, când am depăşit toată demenţa de la-mbarcarea în caruselul timpului; lucrurile nu mai sunt atât de uşor de separat de o parte şi alta a numărului rotund.
     Simbol al maturităţii (foarte frumos evocat în marele succes al englezilor PULP, Disco 2000*), schimbarea mileniului pe un altul şi-a pierdut strălucirea la scurt timp după ce s-a petrecut. Am pregătit prăjituri pentru masa de Mileniu Nou şi tot noi le-am mâncat, rămase fiind firimiturile şi spălatul vaselor, activităţi cu mult mai puţin de apreciat decât efortul de a găti prăjituri savante, vrute cele mai moderne prăjituri ale mileniului doi. Totuşi, să nu uităm faptul că fantezia creatorilor a produs tehnologii de succes mai cu seamă în întâmpinarea unor evenimente de mare tensiune (războaiele mari şi scumpe, dar şi obţinerea unor premiere şi recorduri tehnice. Pe lângă ele, înaintarea într-o decadă nouă, secol sau – mai rar – mileniu au dat naştere, în mod cert, unor noiane de ciudăţenii, între care cele utile au fost binecuvântate mai apoi). După momentul 2000 am avut la-ndemână o paletă mai cuprinzătoare de mijloace tehnice, inclusiv în artele perisabile (interpretarea muzica, reprezentaţia scenică) şi în ştiinţa lor de a nu fi uitate: înregistrarea.

     Cel puţin un om de ştiinţă francez considera (dacă nu, doi) în dimineaţa secolului XX că lumea va creşte după 2000 în seama chimiei, nebănuind că nici la trei generaţii distanţă oamenii nu vor mai trăi pentru hrănirea progresului. Şi iată-ne azi, trecuţi prin pilda Améliei Poulain, cu aceeaşi sete împăciuitoare ca-n anii optzeci, de-a face bine tuturor (n-am mai pomenit de USA for Africa?), cu menţiunea că între timp s-au încercat multe asemenea mecanisme şi nu mai avem aceleaşi aşteptări idilice din partea „lumii a treia”.
     Cine ştie dacă nebunul de Louis Malle s-a gândit să-şi trimită filmul Zazie în metrou în cosmos, spre a se bucura de el şi oamenii de mâine, cot la cot cu prietenii extratereştri? Iată un avant-garde al anilor şaizeci, care are şi astăzi potenţialul de a-şi uimi spectatorii. Nu am rezistat tentaţiei de-a mă-ntreba de ce Zazie de-atunci a crescut între timp cam cât acea Amélie de acum câţiva ani, deşi, privind cele două filme din anumite unghiuri, creşterea ar fi fost verosimilă şi în sens opus. E de la sine înţeles că nu ne vom împiedica în problema vârstelor la care sunt surprinse cele două eroine; mai departe de ea vedem o naraţiune ceva mai gros – dar nu grosier – stratificată la filmul lui Malle şi un montaj mai pretenţios cu spectatorul. O altă diferenţă ar fi că Amélie e construit astfel încât să i se ofere şi spectatorului „neiniţiat” o bucurie şi, mai ales, o poveste, în vreme ce ritmul nemilostiv din Zazie… poate da gata pe oricine la un moment dat, făcându-l să strige: strugurii-s acri! mă plictiseşte!

     De ce am început cu o asemenea comparaţie hazardată, stau şi mă-ntreb înainte de-a o face cititorii mei. În linii mari, evoluţia de la Zazie la Amélie [sic!] e aceeaşi cu cea de la gălăgioşii nepoţi ai romantismului (cui îi e frică de Stravinski?) la Wim Mertens sau Yann Tiersen*. Înţelegem că ulteriorii („termenii” din dreapta) au traversat experienţa generaţiilor anterioare şi cunosc că aceia nu au căutat unde trebuia un răspuns de care ei sunt, oricum, mai aproape. Dacă-l întrebi pe Jean-Pierre Jeunet (creatorul lui Amélie; aud că s-a pus a inventa povestea ei încă din 1974!), îşi va aminti cu siguranţă de celebrele filme afectate (graţie băgăciosului său post-modernism, astăzi putem vorbi atât de Farmecul discret al burgheziei, cât şi de farmecul discret al zâmbetului Ameliei) la fel de bine cum Zazie şi însoţitorii ei îşi râd de veleităţile din filmele vremii lor.
     Dacă tot mi-a reuşit, într-un final, modulaţia de la Amélie către Yann Tiersen, un alt fel de părinte al personajului, şi anume autorul muzicii (pe care vreau să cred că am găsit-o cu toţii sensibilă şi sugestivă cu motivele ei foarte franţuzeşti, minimale, dar alese bine şi matur ca o recapitulare făcută pentru a se scurta o listă costisitoare de cumpărături), îmi pot permite să adaug că, după cum bine-am văzut, Audrey Tautou nu a rămas veşnica Amélie, iar Tiersen trebuie că are şi alte merite, deocamdată, muzicale. Se pare chiar că ele merg mai departe, ca stilistică, de pulsaţia de trei a valsului pe acordeon-acordat-franţuzeşte (în engleză: musette, dar nu-l confundaţi nici cu ruda cimpoiului, nici cu cea a oboiului), atât de-ndrăgită de publicul imediat şi naiv, atacată în schimb de critica nerăbdătoare care a crezut că aici se va plafona „noul” (vechi înnoit, întocmai ca-n lumea modei) produs de compozitorul francez.
     Şi nici nu trebuie să ai inimă frâncă pentru a înţelege şi, mai mult, a compune ce se compune de câţiva ani încoace! Domnul Wim Mertens, pianist belgian a cărui discografie a pornit să se scrie cu vreo cincisprezece ani înaintea lui Tiersen (tocmai la-nceputul la optzecilor, când a cunoscut destul de repede succesul) pare furat de acelaşi stil minimalist, excesiv pianistic (în cele din urmă, şi francezul lasă acordeonul din mână şi se refugiază în braţele protectoare ale pianului cu coadă şi pedale), tonal (poate ce e special la modul în care folosesc ei tonalitatea e că şi minorul sună la ei a major) şi dulceag-romantic (dar nu până la epuizare, spre deosebire de generaţia Chopin!).
     Cineva mi s-a plâns odată că de Erik Satie nu te poţi sătura; totuşi, aceşti diadohi contemporani mie şi ţie se satură primii, tocmai de gustul dulce prin care îi recunoaştem. Fără intenţie rea, spun că ei şi şcoala pe care o reprezintă (să nu îi căutăm un nume: minimalişti nu pot fi, la braţ cu Terry Riley, iar post-moderni e un atribut pe care l-ar refuza ei înşişi, fiindcă reclamă o greutate mult mai mare decât au vrut vreodată să ducă) mi se par bărbaţi pianişti care sensibilizează femeile cu muzica lor exact atâta timp cât trebuie pentru a le introduce în ritmul de Lebenstrieb (la Freud, motivaţia pentru toate purtările creatoare ale omului, de la invenţii şi abstractizări până la pofta de dragoste), după care se ridică de la pian şi caută să colinde mai departe. Dar ce se întâmplă cu auditoriul bărbătesc? Într-o epocă în care sunt apreciate mai mult vocile bărbăteşti înalte şi subţirele, ascultătorii de Mertens şi Tiersen fie caută să le fure tehnica de compoziţie, fie ascund în buzunar un CD de atare muzică înaintea unei nopţi pasionale alături de femeia-etalon, mai sus vizată.
     Există climaxuri facile în muzica pe care o ascultăm de la ei; tocmai sub presiunea timpului, toate jocurile de fiorituri şi cadenţe poetizante sunt cele mai scurte posibil şi mecanismul devine o poziţie misionărească de a cânta la pian. Oare sunt supărat pe ei şi le dezaprob superficialitatea? Muzica reflectă realitatea socială a vremii ei şi-apoi, nici misionarii dintâi, şi nici aceşti misionari muzicali nu au umblat să propăvăduie decât ce era considerat mai bun în anii respectivi – atunci şi acum. Crezul meu şi motivul care-mi dă speranţă mi-a ajuns la urechi prin compozitorul albit care stă la porţile articolului pe care-l citiţi. Vi-l amintiţi? Dacă tot ne pregătim de o epocă cu un alt fel de dragoste, a unei noi fervori religioase, încolăcită în jurul unei religii mult mai mature decât ce-a fost acum vreun mileniu şi jumătate (ceea ce nu implică abandonarea creştinismului sau a altor culte actuale), ni se cuvine o muzică paşnică, simplă, neistovitoare şi nu-prea-criptică.

     Iată un traseu al neistovitei Evoluţie! Cum n-ar fi prima oară, lăsăm în urmă ornamentele greoaie şi ambarasante, alegând ce e mai sugestiv şi mai potrivit pentru „insula pustie” dintre toate modalităţile contemporane de expresie. Altă dată, romanticii nu au răbdat să mai cifreze acordul cu nonă, îndeletnicire rămasă bună numai în mâinile teoreticienilor, şi au făcut focul din vechile clavecine la curtea aceluiaşi Napoleon care-şi ameninţa soldaţii, scrutaţi de secolele adunate în vârful piramidelor egiptene. E drept, barocul a exersat cu mare precizie şi-ndemânare toate tipurile de-nflorituri melodice, vreme de o sută cincizeci de ani. Iar de la Wagner inclusiv şi până prin anii ‘60-‘70, compozitorii cu orgoliu nu au făcut altceva decât a se juca v-aţi-ascunselea cu tonalitatea, cam până când Schönberg a oftat pe patul de moarte, deziluzionat: „Armonie!”.
     Interesant e că pe ambele paliere (atonal şi tonal, deci cu mină modernă, respectiv tradiţionalistă), dezvoltarea mijloacelor expresive a adus – în primul caz, un vacarm şi în al doilea, o linişte – amintirea dup-amiezelor omului foarte vechi, premergător istoriei (scrise). Într-aici m-a purtat gândul când am ascultat o lucrare – e drept, mai degrabă zgomotoasă – de Liviu Dănceanu, un concert pentru trombon lung cât Şapte zile* de vacanţă: plecare, sejur şi întoarcere dintr-o lume cu ritmuri brutale, dar în rest de o prospeţime, de-a dreptul, sauvage.
     A mai rămas de amintit o categorie de muzicieni şi cred că numai ei au suflu cât să rivalizeze cu misionarii pianişti de care-am mai vorbit. I-aş porecli: tinerii colecţionari. De la vârste fragede, i-o fi fascinat muzica mai ales pentru diversitate şi, odată ajunşi creatori la rândul lor, cu un efort redus compun piese de mare complexitate, lăsându-se în voia gusturilor care le-au dat roată în copilărie, de obicei determinate de audiţiile părinţilor. O estetică cu rădăcinile aproape muiate în lichid amniotic nu răspunde la impulsurile conştiinţei şi nu e capabilă în a se auto-delimita pe teritorii de influenţă. Sinteza care s-a produs în minţile micilor colecţionari a fost dibace ca facerea unui vis şi au păţit întocmai ca puii de negri care au ajuns coloşi ai jazz-ului: din sânge au o mare doză de originalitate şi predispoziţie pentru experiment şi muzică dezvoltătoare, dar numai pe durate extinse.
     Însă în toţi anii creaţia le-a fost şi va fi umbrită (e şi cazul improvizatorilor de jazz) de un dezavantaj anume, ucigător al publicului, mai ales în partea constituită din acei «connaiseurs» pretenţioşi care încă îi ascultă: dacă au avut norocul (var.: nenorocul) să-şi expună toată viziunea pe discuri, următoarea creaţie va repeta în chip invariabil părţi din lucrările mai vechi. Lipsa unei estetici (deci, a unei predilecţii conştientizate) îi face amnezici sau, mai rău, nepăsători faţă de producţiile anterioare, de unde imposibilitatea de a-şi eradica tendinţele de auto-plagiere şi, la alt nivel, neputinţa de a-şi elimina efectele facile din limbajul de creaţie.

     Bizar este omagiul meu, pentru că vorbeşte despre defecte mai mult decât laudă! Poate că ar trebui citit şi aşa: cei de care vorbesc sunt valoroşi, fără-ndoială, dar au şi anumite puncte slabe care sper să-şi găsească rezolvare în opera celor de mâine.
     Ca o notiţă de parcurs, vă fac destăinuire că nu demult credeam că participarea la blog-ul de faţă mă vindecă şi limpezeşte de povara muzicii despre care tocmai am scris. Ei bine, nici Noe nu sunt, cât să duc în barcă câte un emisar din fiecare muzică, dar după o şedinţă de scris mă simt bine ca răzvrătitul lui 451°F în clipa când a putut să se-aştearnă la scris cartea vieţii lui. Prin urmare, toată muzica se-ntoarce la mine, ba încă întărită de unele dintre credinţele pe care le-am rostit cu martori.
     Revenind la Tortoise*, nu pot decât să recunosc în aceşti câţiva locuitori ai oraşului Chicago nişte colecţionari tineri cu nevoile de auto-împlinire în parte satisfăcute, de vreme se muzica lor sună cum sună. Americani şi – prin urmare – atinşi de febra muzicii repetitive, crescătoare mai degrabă în ritmul metabolismului omenesc decât în cel al musculiţei de oţet (propriu esteticii europene, unde se caută freamăt şi frământare neîntreruptă), se pare că au o intuiţie foarte bună în a compensa ce nu au studiat în academiile de muzică.
     Laudele sunt de partea lor, ba chiar jefuim şi medaliile de pe alte piepturi numai pentru a-i orna pe ei – singura condiţie e să ne punem să-mpingem pământul împotriva rotaţiei circadiene până poposim prin ‘98-‘99. De atunci, fiecare nouă zi a însemnat o mică nenorocire pentru relaţia dintre ţestoasa americană şi critică, de vreme ce aceia din urmă i-au luat drept Iisuşi ai muzicii noi, regi neîncoronaţi care pornesc domol, dar cu timpul ar trebui să frângă temeliile muzicii duşmane. În schimb, Tortoise au intrat în odaie, s-au făcut comozi şi nu mai au de gând să mărşăluiască pentru „şi mai nou” atâta vreme cât au găsit un stil ce le vine bine. (Recomand în sensul ăsta un filmuleţ de scurt-metraj, Music for One Apartment and Six Drummers. Un link pentru a-l vedea e de găsit la secţiunea Bibliografie, „Filme aduse în discuţie”.) Soarta lor aduce cu cea a marilor jazzmen, care par a se plafona prea repede, când ei, în fapt, abia au deschis gura sau coborât mâinile pentru a spune ce au de spus.
     Vă rog să vă plângeţi că am început cu finalul, vorbind despre aparenta lâncezeală a formaţiei, în loc să povestesc despre drumul lor spre gloria muzicală. Adevărul e că nu îndrăznesc! Asta, dincolo de faptul că „post-”, în speţă post-rock-ul promovat de ei trebuie să ia loc după, fiind ceea ce urmează finalului, un fel de „infinit plus unu” tratat nu din perspectiva calculului de limite. Muzica lor poate încă să şocheze mulţi dintre ascultătorii versaţi ai zilei. Sprijinindu-se pe nişte formule numai de ei ştiute, materialul lor cuprinde efecte gândite încă din anii şaptezeci încoace (vedeţi la subsolul articolului melodia propusă de la formaţia YES*), dar ferite de lumina pe care ei o caută deliberat, de către cei mai mulţi dintre precursori.

     Iar pentru tagma sus-numiţilor colecţionari, mai fac o singură precizare. Suficientă, sunt de părere: gândiţi-vă că John McEntire şi fiecare membru al companiei lui de sunet din spinarea ţestoasei lucrează şi cu alte proiecte şi formaţii de muzică avant-garde sau de rock independent. Vă las să număraţi atunci toată imensitatea care iese la un al doilea nivel de încrengături, când formaţiile afiliate celei dintâi dau naştere unor rânduri de alte asemenea, tot mai numeroase cu fiecare nivel.
     După ce va fi gata numărătoarea, aflaţi că m-a-ntristat atât de mult să văd cum cofetăria „Casandra” a fost pupată şi vândută pentru un magazin de haine!

     Audiţii:
     DĂNCEANU, Liviu – Seven Days. Concert pentru Barrie, op. 56 (1991);
     HÄNDEL, Georg Friedrich – Fragmente din Water Music (1717);
     MERTENS, Wim – Struggle for Pleasure (de pe EP-ul eponim, 1983);
     MERTENS, Wim – Often a Bird (de pe CD-ul Jardin Clos, 1995);
     MOCULESCU, Horia – Noi în anul 2000 (anii ’80);
     PROKOFIEV, Serghei – Simfonia „Clasică” nr. 1 în re major (1917);
                                            
3. Gavotta. Non troppo allegro şi 4. Finale. Molto vivace.
     PULP – Disco 2000 (de pe CD-ul Different Class, 1995);
     SFINX – Secolul vitezei (de pe LP-ul Lume albă, 1975);
     SFINX – Pasărea sură (pe la finele anilor ’70);
     TIERSEN, Yann – Muzica filmului Amélie (de pe CD-ul cu acelaşi nume, 2001);
     TORTOISE – Selecţiuni din Millions Now Living Will Never Die (CD, 1996);
     TORTOISE – TNT (de pe CD-ul cu acelaşi nume, 1998);
     YES – The Fish (Schindleria Praematurus) (de pe LP-ul Fragile, 1971-2).