unt cele două nume între care a avut de ales o şcoală căreia-i cunosc scările cu balustrade şi coridoarele. Într-o istorie alternativă (v. www.uncyclopedia.org) suntem de părere că Şt.O. Iosif a scris numai o traducere mult prea tuberculoasă la „Romeo şi Julieta” şi două biete poezii care au inspirat pe Dan Andrei Aldea & Cie la scrierea a două cântece, dintre care unul către 1980, pus pe un disc extins, alături de Fetele albinele* şi Zmeul* (pentru a-nlătura ambiguitatea, CD-ul scos în anii nouăzeci după Zalmoxe traduce titlul celui din urmă: the kite).
     A doua zi, am pus o portocală în căciulă spre a-mprospăta laţele de material. Din nou acasă găsindu-mă, am socotit că sunt încă obosit. Diferenţa ar fi că ieri gândul în cauză m-ar fi condus în ţara marasmelor, aplecându-mă mai degrabă asupra versurilor şi a vocii lui Aldea, când azi îmi vine mai drag să mă gândesc la interludiul instrumental, cu nostalgie de seria „Licuricilor”.

     Păcătoasa lege a rezonanţelor (el are o minge roşie, eu am o minge roşie – deci suntem prieteni) să răspundă pentru înclinarea ce o am, de-a face complimente şi aduce laude în exces anumitor lucrări, a căror înşiruire trădează, pentru altcineva decât autorul blog-ului, cel mai curat arbitrar cu putinţă. Este cazul, cum aţi ghicit, să includem melodia SFINX în lista cu amăgiri.
     Totuşi!

     A treia seară mi-a provocat multe imagini neaşteptate, pentru ca tot ceasul care-a adus să le ia înapoi: bombardat cu drăgălăşeniile sfârşitului de an, nu am avut şi încă n-am tihna pentru a spune, de pildă, povestea celor doi bieţi şobolani morţi. S-a-ntâmplat ca, escollier de Merencolye, să învăţ lecţia contextelor suprapuse într-un spectacol oferit în năucitor-pictata sală mare din Ateneul Român. Concret şi împotriva gustului lui Berio, s-a folosit orchestra colosală a celor două suite Peer Gynt* numai în scopul de a acompania pe cel asudat de recitarea unui rezumat al scenetei lui Ibsen, seniorul Piersic Florin!
     După încheierea spectacolului, am avut câteva momente frumoase şi, când am rămas singur, mi-am amintit de recenzia pe care am lăsat-o acasă. Atunci am văzut şi simţit aşa cum s-a mai întâmplat cu cine-ştie-câţi ani în urmă: un biet şobolan mort, întors pe-o parte, cu blăniţa fără cusur şi iarăşi am crezut că e o jucărie uitată sau părăsită. Eram la ţară atunci, când m-am înşelat prima dată.
     Motiv pentru care m-a lovit în moalele capului întreaga mihanie de gânduri pe care am expus-o mai sus. Şi mi-am zis: oricât ar fi de diferit contextul, mintea tot îşi aminteşte rândul trecut!
     Pe cei dornici să afle unde stă norocul şi-nţelesul ne’nţelesurilor parcurse pân-aici, îi înştiinţăm că atunci când am văzut şobolanul mai proaspăt omorât, mi-am dat seama că, dup-atât amar de vreme alături de orgolioasele suite ale lui Grieg, un context nou ca spectacolul din seara aceea nu putea decât să-ntinerească muzica. Tot aşa, odată-ntinerită şi una dintre cele mai expresive imagini ale copilăriei (a nu se uita că în urmă cu aproape treizeci de ani, nu eu, ci Roger Waters pioniera asupra unor bizarerii similare, în zilele când era copleşit de o nepăsare comfortabilă), m-am simţit şi m-am grăbit din nou acasă.
     Totuşi!

     La vremea lecturii respective, m-a mirat către bucurie o părere a francezului Hodeir, critic neîndurător al muzicii de jazz. Tot dumnealui spunea despre unul dintre primii clarinetişti de gen, Johnny Dodds, improvizator pueril, slab la capitolul „tehnică” şi veşnic complexat de cei mai breji, cum că-l mişcă mai mult cu tonul lui aspru decât tot rafinamentul căutat de interpreţii anilor ‘50.
     Pe partea cealaltă, ascultătorii au plâns, dacă nu cumva mai plâng pentru neşansa celui drobit de sare. Căzut în mijlocul atâtor sfincşi, la finele şaptezecilor Nicolae Enache a fost figura necesară şi suficientă la înregistrarea unui alde-Zalmoxe*, care mai apoi a plecat cum a şi venit, către alte grădini cu lauri sau poate pe urmele călătorului prin nori. În urmă lui, s-a bocit bocet pentru acest Emerson al românilor, subdus de greutatea altor prestaţii, incapabile să-l pună în lumina de care avusese parte cu SFINX. Dar bine c-a murit regele, trăiască un alt rege! Întru propăşirea stoarcerii ineditului din bibsynthesizer-ul lui… „Bibi” Ionescu.
     A urmat la maşinăria din care ieşeau fire sincere, Idu Barbu. În ciuda aparenţelor, se întâmplă ca noul clăpar să fi fost membru cu vechime al formaţiei şi primul amor al sintetizatorului, dus în „vacanţă” doar pe vremea înregistrării şi turneului închinat discului Zalmoxe (1978).

     Odată întorşi din vacanţă – eu şi Idu Barbu – revenim cu gândul la realizările târzii (învârtindu-se în jurul lui 1980) ale acestei formule mai vechi decât anii 1975-‘78 (când formaţia a încercat, în repetate şi eşuate rânduri, să lanseze albumul suspectat de misticism, deja binecunoscutul Zalmoxe). Iată-ne ajunşi în faţa unei paranteze ce se cere făcută, puternică ca o spatulă sau ca o gaură neagră. O regulă de aur a companiei „Electrecord”, pe-atunci singura casă de discuri din ţară, spune că nu era obligatoriu să, ba poate era obligatoriu să nu corespundă cele imprimate pe disc cu cele scrise pe copertă. Motiv pentru care am descoperit cu veselia ne‘mpătimitului că părţile pentru claviaturi din mai toată discografia SFINX au tată din flori. Încă mă-ntreb cine cântă cu atâta patos pianul din Peste vârfuri (1974) şi zâzâitoarele prezente de-a lungul LP-ului Lume albă (1975). Să fi fost Aldea sau să fi fost Idu Barbu nedreptăţit, scriindu-se „Aldea”? N-ai să ştii niciodată.
     Iar de discul EP ce cuprinde melodia noastră se trage în două direcţii: Electrecord atribuie clapele lui Idu Barbu, iar fanii din vremea lui Zalmoxe îşi doresc în taină să fie aceea creaţia lui Nicolae Enache. Justificarea celor din urmă e că pe-un CD apărut în nouăzeci nu se menţionează explicit vreun Idu Barbu, când majoritatea cântecelor (reeditarea Zalmoxe, aţi ghicit) se bucură de intervenţiile lui Enache. Ar putea fi Idu Barbu pentru că relaţiile componenţilor cu celălalt se răciseră la ceva vreme după succesul din ‘78, de când formaţia se pomenise cu două căpăţâni care nu mai puteau una de cealaltă: el şi Aldea. În plus, un single cu Idu Barbu fusese deja produs (Focuri vii*/‘49-‘50) în 1980; un al doilea disc pe acel an care să-l fi avut pe Enache la pupitru putea fie strânge înregistrări mai vechi de care formaţia se ruşinase până nu demult (nu e cazul unei asemenea modestii!), fie etala piese trase peste noapte, cu Idu Barbu legat strâns de tablia patului în camera cealaltă (din păcate pentru ipoteza noastră, cântecele nu par a purta amprenta unei înregistrări făcute în puterea nopţii, cum se experimentase altădată pe Man of Mystery*).

     Măreaţă-i paranteza şi măreţ e creatorul ei! Şi totuşi, mulţi ascultători ai celor trei piese de pe EP-ul „Nr. 2” sunt furaţi de pizma Barbu/Enache şi nu de melodii. Într-adevăr, cel puţin în piesa noastră, alte instrumente nu se lasă remarcate şi complimentate, în ciuda faptului că în spatele lor se află persoane avizate (inclusiv „Bibi” Ionescu, urâţilor, are intervenţii foarte potrivite! Eu nu mi-aş fi dorit un YES românesc la indigo, unde să se-audă toată orchestra numai şi numai până la intrarea chitării bas).
     Piesa e foarte cuminte din punct de vedere formal, cu introducere, cuplete previzibile, structură în care descoperim şi un, să-i zicem, intermezzo instrumental, în principal ghidat de melodia sintetizatorului. Aici contribuie cu multă delicateţe (fără a uita ce e vigoarea) accentele şi tremolo-urile de la tobele lui Mişu Cernea, iar „Bibi” doar întăreşte pe alocuri şi o face discret (probă pe care mă tem că, de pildă, Joszi Kappl al Phoenicşilor ar fi trecut-o cu preţul unei sudori abundente).
     De-a lungul cântecului, Dan Andrei-Aldea mişcă foarte puţin, atât din mâini cât şi din voce, fapt favorabil pentru atmosferă. Cu adevărat, pare un copil mare obosit care-i vorbeşte mamei despre sine la persoana a treia, doar-doar ea s-o-ncrede în vorbele lui şi l-a lăsa să se culce. În contrast, îmi plac şi fill in-urile gălăgioase ale lui Cernea (plasate în afara intermezzo-ului), marcă a stilului său, reliefat atât în înregistrările cu SFINX, cât şi la MONDIAL.

     De dragul cântecului popular, încă din introducere s-a preferat scara modului de „la” în locul minorului tonal (tehnic vorbind, eolianul schimbă în scară septima mare tonală cu cea mică, fapt care slăbeşte cu mult legătura dintre acordul tonicii şi cel al dominantei. E ca şi cum ai cânta Delirul folosind Am, Dm şi Em în locul mai încetăţenitelor Am, Dm şi E.) Întâmplare sau nu, de câţiva ani se tot exersa pe acest efect şi pornind de la el, mă grăbesc să fac o presupunere.
     Şaptezecii, mai ales dacă mergem cu gândul spre miezul decadei, au fost o scurtă eră favorabilă unui nou fel de poveşti, nebunii care vorbeau „din” şi despre alte lumi cu mai puţină timiditate decât Jules Verne. După zece ani prin colburi străine, mulţi au dau semne de oboseală şi a venit pentru ei alegerea între proaspăt-apărutul episod din Star Wars sau Ordinary People al lui Robert Redford. Pe drumul de-ntoarcere ori din nou acasă* ajunşi, i-a cuprins dor senil de ţară, pe care mă tem că o-ndrăgeau pentru prima oară. Şi atunci au reconstituit cele petrecute cu un secol înainte, în vremea şcolilor naţionale, cu menţiunea că acum aveau televizor şi telefon, să se-ajute în a lărgi cu atât mai tare îmbrăţişarea mondială: salvaţi Terra, salvaţi copiii! În culisele de fier din dosul oraşului Berlin, Europa răsăriteană cânta, când melodia lui Dan-Andrei Aldea, când frumoasa temă compusă de Eduard Artemiev pentru filmul Siberiada*, ambele scrise graţie tehnicii pe care am amintit-o mai sus.

     Dureroasă ca boala de care să fi suferit toată viaţa Carol al doilea, rege al românilor, e insistenţa îndelungată asupra unei opere artistice, hotărându-te s-o reiei obsesiv pentru o recenzie, o disecţie, pentru partituri (în cazul nostru) sau alte trebuinţe. De când a început călătoria mea în universul celor patru minute şi jumătate ale înregistrării SFINX, am avut timp să mi se facă şi dor de ducă, şi dor de casă – bineînţeles, e vorba de scurta mea şedere de Anul Nou în compania lui Idu Barbu. Poezia lui Şt.O. Iosif se numea Învins!. Dacă va fi fost aşa ori ba, vă mai rog un lucru. Într-adevăr, e valabil şi pentru dumneavoastră, domnule Aldea. Până nu s-a-nvechi, răci, întări cu totul şi cu totul melodia, mai ascultaţi o dată intermezzo-ul. Încercaţi să nu vă intimideze faptul că-l ascultaţi deodată cu creatorul său şi culegeţi tot optimismul de care veţi avea mâine nevoie, plus o doză mică de duioşie pentru întărirea oaselor.
     ACEST MEDICAMENT SE POATE ELIBERA FĂRĂ PRESCRIPŢIE MEDICALĂ. SE RECOMANDĂ CITIREA CU ATENŢIE A PROSPECTULUI. DACA APAR MANIFESTĂRI NEPLĂCUTE, ADRESAŢI-VĂ MEDICULUI SAU FARMACISTULUI.

     Audiţii:
     ARTEMIEV, Eduard – Pohod (cam 1978);
     GRIEG, Edvard H. – Suitele Peer Gynt, nr. 1, op. 46 şi nr. 2, op. 55 (1874-5);
     SFINX – Selecţiuni din Zalmoxe (LP, 1978);
     SFINX – Focuri vii (de pe single-ul Focuri vii/‘49-‘50, 1980);
     SFINX – Din nou acasă, Zmeul şi Fetele albinele (de pe EP-ul „Nr. 2”, 1980);
     SHADOWS, The – Man of Mystery (single, 1960).