ata să mă-nspăimânte cu ascuţimea ei, am putut asculta din memorie un cântec de Pro Musica* pe care îl abandonez, pe zi ce trece. E una dintre piesele făcute corect, chiar cu puţin farmec din linia melodică, dar potrivite ca muzică mută de film mut – nu te costă nimic, nu îţi spune nimic.
     Cât a durat piesa, am avut timp să dorm şi să visez şi am primit două mesaje pe mobil şi am sărit din pat, spre uimirea mamei, pentru a culege un al treilea din căruţa poştei electronice. Mă tem că nu se poate divulga mai mult inamicului, aflându-ne de-o parte şi alta a unui blog.
     Problemele de stil îmi sunt o pasiune în caracter demagogic. Paragrafe lungi, lăţite şi încă mai seci decât melodia amintită; totuşi, ele îmi permit să exersez o filosofie şi o logică de pripas, înlocuitor însemnat când nu cunoşti nici puţin din ce-au gândit mamuţii alde-Aristotel sau Descartes.
     Problema de stil pe care mi-o pun de astă-noapte încoace este: cât de mult să fac un roman slab şi cât o colecţie de recenzii din blog-ul asigurat de WordPress? Cât şterg şi cât adaug? Citiţi cât mai e vreme, pentru că într-o dimineaţă memorabilă ca asta se pot naşte monştri cărora le poţi aplica “delete” într-o altă dimineaţă, mai puţin memorabilă.
     Mărturisesc că nu am şters nimic de când am început să scriu aici, fapt care mă îngrijorează – se prea poate să fim martorii unei nebunii urâte. Totuşi, îmi povestea că în liceu, de atâta singurătate, scria pe caiet numai iniţialele cuvintelor care-i treceau prin gând, de teamă să nu mărturisească în public prea mult sau prea puţin.
     Şi, parşivă, cum se poate încheia intervenţia asta pe acordurile de „micul-dejun inclus în preţul cazării”, orga Hammond din piesa «Je t’aime… moi non plus»*?

     Audiţii:
     Birkin, Jane şi Gainsbourg, Serge – Je t’aime… moi non plus (single, 1969);
     Pro Musica – Curcubeul (de pe LP-ul Rockul baroc, 1988).